Iures

Nici nu a trecut bine vara, ca iaca-ne in miez de toamna. Big Bang-ul culorilor.  Se zice ca toamna marcheaza sfarsitul, moartea naturii, degradrea. Cu toate astea exista o voluptate in acest sezon, unica. Un paradox care infrunta viata cu moartea. Cine castiga? Daca natura „moare”, atunci o face in cel mai profund mod cu putinta. Un inceput triumfator, o moarte spectaculoasa. Ca apoi sa se asterne TACEREA. Retragere in interior, anotimp de doliu- Iarna.

Belsug-Prisos de fructe si legume. Aa, da? -Frigiderul-mi este gol.  Belsug in casa si pe masa? – Copii galagiosi de nu stii ce sa le mai dai de mancare. Toate vin de la D-zeu. Struguri storciti si zemosi. Prune pentru tuiculita si ficatel vicios. Prumbi copti si falosi.  Munca din plin, tarani cu duiumu, ca noi muncim, nu gandim. Mare bucurie in Patrie. Ceee vremuri!

Nebunie- Frenezie de culori! La gandul ca se stinge, Natura devine nebuna. O ia razna, i-a sarit o doaga hat departe (pe campii, hai sa adunam … ciuperci. CIUPEEEERCII!!!)- Fii atenta ca aia e otravitoare! Natura epileptica, se agata de ultimul firicel verde de iarba, sa ramana in viata. Iti face o criza cat casa. Acu’ vant acu potop, acu’ soare  cu lumina mieroasa de iti vine sa o lingi de pe brate. Totul este efemer. Curge raul la vale, ca sangele in vene, si odata cu el si ceva secunde din viata ta.  Ca in poezia aia cu Toamna vietii. Toamna vietii! Toamna vietii, Toaaamnaaa vietiii…. Ferestete de cosmare! De ce multe din filmele horror se intampla intr-o cabana, in plin sezon de toamna? Iti aduci aminte compunerile de la scoala despre copacii desfrunziti? „Copacii cu brate goi si mostruoaseeeeee!!!!! „. Yep, poate fi creepy. Toamna cu miere, lapte, votca … zombii &co.

Sinestezie- Mamaaaa, culorile astea!!!!! Nebunie curata! Drog pur estetic. Ia-ti cortul si  o cada si asaza-te intr-o padure. Fa-te prieten cu padurea, fii copilul ei! Arunca-te in frunze,  miroase-i subsuorii. Frunza aia, miroase a umezeala, un con de brad stingher, mai multi coni (si coarne) de brazi stingheri, muschi fini  fibrosi de copac, ramurele. Pasareleeee!!! Cea mai terapeutica chestie ever.

” Parfum, culoare, sunet se-ngana si-si raspund.”

Regenerare- Natura se recupereaza, a parcurs multe luni pana aici si-si cere  dreptul la odihna. Sminteala asta de culori a costat-o viata insasi. Si cu ea si noi. Stai linistit, se ocupa ea de asta. O ora in plus de somn, mai putina lumina afara. Vezi, parca iti e somn mai repede spre sfarsit de toamna.

Ex nihilo nihil fit. Creste alta viata la loc. Ciclul vietii, frunze sangerii.

Tacere…Iarna… Urme in zapada, toamna a fost un vis.

img_4175

img_4153

Anunțuri
Galerie

Provoke: revista de rezistenta

Shōmei Tōmatsu, Coca-Cola, Tokyo, 1969

Nu cunosc foarte multe despre Japonia, dar pot sa-mi dau seama ca este o tara cu multa bogatie cuturala, literara si istorica. Dincolo de animatiile de referinta ale culturii japoneze, precum ” Spirited away”, Howl’s moving castle” , ” Journey to Agartha”, „Grave of the fireflies”, ” My neighbour Totoro”, sau filmele horor: „Audition”, „Ring”, sau „Battle Royale”,Japonia ramane pentru mine un taram necunoscut, misterios, cu puternice valori traditionale si spirituale si cu o viziune diferita de a vedea lumea. Necunoasterea se poate trage din multe surse, teama, ignoranta, alte prioritati culturale, context social, sau pur si simplu lipsa de expunere la un anumit subiect. Toate astea fac ca aceasta tara , a carei capitala este Tokyo ( baza am asimilat-o) sa ramane departe de orizontul meu de cunoastere.  Si totusi nu chiar asa de parte… inca mai ajung sa vad coama unui copac de pe insula lor,Datorita literaturii, am avut o oarescare deschidere fata de aceasta cultura. Ma arunc, insa, repede pe ultima carte scrisa de Murakami, primul scriitor japonez care a primit titlul de „unul dintre scriitorii mei preferati”.  Simplicitatea cuvintelor si atmosfera pe care povestile lui o degaja, iti lasa impresia unei scrieri cu iz evangelic, real si in acelasi timp fascinant.  Insa ceea ce reprezinta istoria poporului japonez, trebuie sa ma mai cultivez.

Introducerea mea are de-a face cu uimirea curioasa pe care o resimti atunci cand iti dai sema cat de putin cunosti despre locuitorii acestei planete comune. Ni se da in fiecare zi prilejul sa mai adaugam o bugatica in puzzel-ul cunoasterii, iar azi gasesc foarte interesant subiectul fotografiei, pentru a intregi acest puzzle japonez.

Cel de-al doilea Razboi Mondial a slutit Japonia din punct de vedere psicologic, social si cultural. Ravagiile razboiului  s-au extins pana in sufletul oameniilor iar modalitatiile de a face fata au fost de multe ori resemnarea sau diferite initiative atrtistice care au explorat conceptul de contra-cultura. Este cazul acestei reviste de fotografie avantgardista, numita PROVOKE, nascuta in anul ’69, care provoaca la un nou mod de a vedea lumea, prin intermediul subiectivitatii si sensibilitatii artistice.

Atunci cand cuvintele isi pierd functia de a exprima realitatea si drama umana, fotografia preia rolul limbajului. In acest scop a fost creata revista PROVOKE de catre un grup de curajosi si rebeli fotografi/poeti/scriitori : Takahiko Okada, Kōji Taki si Takuma Nakahira,  Yutaka Takanashi si Daido Moriyama. Cuvintele sunt mici instrumente pentru a reprezenta realitatea, o constructie mentala  care vehiculeaza sensuri gata-facute. Imaginea insa, lasa loc interpretarii, sensurilor nuantate.

Modul lor de a fotografia realitatea este unul revolutionar, asa cum Picasso a bulversat limbajul artistic. Se face trecerea de la fotografia de repotaj, la fotografia conceptuala. Unul dintre fondatorii acestei reviste, cu doar trei numere de tiraj, Daido Moriyama, denumeste aceasta noua modalitate de a fotografie ” are, bure, boke, un stil care isi gaseste puncte comune cu fotografia „street-art”, cu  subiecte defocalizate, instantanee luate in fuga, cu o compozitie intensa de negru si alb , personaje in miscare, dezorientate, expresii puternice de frustrare sociala, gesturi imbracate in conotatii subversive, scene din viata de zi cu zi, un happening ridicat la rang de concept rezistand reprezentarii traditionale exacte si neechivoce a realitatii, emotii intense de furie interioara, de neputinta in fata  modernzarii fulminante, peisaje urbane fantomatice, distorsionate si oameni aruncati in aceste peisaje, care parca te sufoca.

Contextul aparitiei revistei Provoke, este cel al anilor ’60 in care societatea japoneza sufera numeroase schimbari, protestele erau violente, contestarile impotriva invaziei americane, a razboiului in Vietnam, a dezvoltarii rapide, a urbanizarii nemiloase, a guvernului se intensificau.

Revista se impune repede in lumea artei, datorita limbajului sincer si necosmetizat, redand cu o brutalitate estetica convulsiile societatii japoneze. Aceste fotografii transpun frica, disperarea, angoasele, deznadejdea, frustrarea,  nesiguranta, alienarea, conflictul intre doua lumii „noi-ei”, dezamagirea unei noi generatii care se gaseste pribeaga intr-o noua lumea care dezamageste, care intoarce spatele traditiei, care pacteaza cu dusmanul american, care impune o industralizare rapida, strivind tot ce intalneste in care: oameni, valori, sperante .

Stilul lor nou, avantgardist, impregnat social si politic, acuza nemultumirile societatii, deziluzinate de decizile guvernamentale si propune un al mod de a protesta.  Acest tip de fotografie nu este unul decorativ, static, ci unul incomplet, flu, abrupt pentru a reda un soi de neliniste a secolului, o fierbere interioara, un  stil de fotografie care isi intinde tentaculele pana in sufletul privitorului cu intentia de a-l face sa se indoiasca de autoritate, de liderii politici si de opinie, pentru a-l detremina sa gandeasca autonom. Ii vorbeste deschis privitorului, aratandu-i agitatia launtrica a unei societati greu incercate de un guvern care o ia drept coboi.

Apreciez acest  tip de fotografie datorita modul ei frontal de a privi realitatea, de a expune fragilitatea unei generatii in tranzitie si nelinistile ei. Astfel de imagini aduc un suflu nou fotografiei contribuind la diversitatea limbajului artistic, creand noi sensuri si nuante in campul cunoasterii.  Este important sa avem astfel de  referinte artistice care incurajeaza subiectivitatea si viziunea unica a individului, care sapa catre miezul adevarului, care rezista uniformizarii de opinie si de viziune, resimtite acut in era Facebook-ului si a Instagramului. Avem nevoie de diversitate de limbaj, de actiuni de rezistenta, pentru ca arta poate misca limitele impuse de altii, fara consintamantul nostru.

 

Această prezentare necesită JavaScript.

N:B. : sursa poze: http://www.dazeddigital.com

Tirania frumusetii

brazil05 wordpress

Ce nu ar face o femeie pentru a fi frumoasa? In principiu ar sacrifia mult  timp si rabdare pentru a realiza ceea ce si propune: tunsoarea si coafura ideala. Eu mi-am descoperit lumitele de curand in salonul de coafura care a devenit peste noapte, cosmarul meu si m-am oripilat de caaata rabdaaare pot da dovada… pana la exasperare.

Imagineaza-ti ca pentru a-ti indelpini visul de a avea o coafura decenta si o culoare undeva la polul opus fata de culoarea ta naturala, ti se cere sa sacrifici doua ore de tunsoare si alte 7 de vopsit. Ai accepta? Eu mi-as zice ca sunt nebuna daca as investi atata timp pentru un look, pe care la urma urmei, fiind in trend, toata lumea si-l doreste. Ti-ai spunde ca te-ai ticnist si ti-ai potoli sever mofturile. Singura optiune disponibila, ar fi aceea in care as vrea sa fac o schimbare „de cap” cum se zice pe meleagurile franceze”, in perspective ca voi avea unul de gorila, doar atunci m-as lasa operata 9 ore, fara carait si marait.

Ce faci atunci cand te trezesti in astfel de situatie.  Cand desi sceptic la alegerea facuta, (si cine nu ar fi cand iti tunzi parul), vezi ca procesul de infrumusetare dureaza la fel de mult cat o calatorie dus-intors in spatiu. Probabil te gandesti ca pentru realizarea unei astfel de operatiuni, va trebui sa inchiriezi tot salonul pentru o zi completa, de lucru, ca trebuie sa anulezi toate evenimentele importante din ziua respectiva pentru a mobiliza lumea intreaga la aventura asta capricioasa a ta. Iti suni prietenii, spunandu-le ca intre ora x si y esti dispus sa vorbesti la telefon, tu care nu suni aproape niciodata, acum este momentul sa compensezi, iar daca ai noroc, nu ti vei atrage niste pareri secundare despre cum esti egoista si un pic cam narcisista. Pentru ca, zau asa, ce om intreg la minte sta infipt pe scaunul ala, cu fundul tabacindu-i-se, picioarele amortite, spatele inconvoiat, mintea chinuita de conversatii inapte, cu un strain caruia nu-i intelegi limba total, in plus mofluz, fara chef de discutii ( o suspectez de a fi o creatura bionica, in curs de perfectionare, sistemul ei de operare, trebuie revizuit). Clar trebuie sa suferi de un pic de narcisism si sa te cheme Miley Cyrus.

In cazul meu situatia se explica prin acest simt al bunului simt care- ti dicteaza sa nu te infigi in celalat, sa-i respecti spatiul si vointele, sa te lasi la voia intamplarii, ca o frunza hippie in vant, sa te increzi in el ca sigur are cele mai bune intentii sa te ajute, iar desi alegerile lui nu sunt neaparat ale tale, contextul iti impune sa i te supui. Blestemata moliciune sufleteasca combinata cu o „amabilitate  bovina” care- ti sufoca vointa, capacitatea de a actiona, de a  afirma „nu, asta nu mi se potriveste mie, eu nu am timp de pierdut”, ce te determina sa suporti pentru ca tu esti strain acolo in spatiul ala, printre toate cucoanele frantuze, cu o incredere vajnica. O teama de a nu trece drept taran, fara maniere, capricios fara masura sau prea impetuos, nerabdator sa-si afirme nemultumirea. Simtul asta de supunere fata de cei din jurul tau, pentru a le face pe plac de a nu-i deranja este foarte daunator , iti atragi de la sine tot potopul de sentimente de culpabilitate.

In acel moment iti spui ca esti fara personalitate, clocotesti in interior pentru ca lasi sa-ti se intample asa ceva, ca- i permiti duduii sa atipeasca in timp ce-ti face mesele alea, fir cu fir, de care nici nu mai poti sa te bucuri la final stiind prin ce ai trecut. Rasfoiesti toate revistele de moda pe care incepi sa le urasti, iti blestemi zilele pentru ca ai ales sa te updatezi la trendurile actuale, ca ai pus picior de romanca in salonul ala. Te intrebi unde dracu e sangele tau slav, ala rece care spune lucrurile verde in fata, sau ala latin care este impulsiv, s-o fi vaporat prin transpiratie. Si oricum nu ar fi ajutat la nimic pentru ca ai ales sa fii politicoasa, pana la limita de a te transforma intr-o papusa de experiment.

Minunatul proces de reificare se pune in miscare. Nu te mai gandesti la nimic, te lasi prada somnolentei sensurilor, corpul se solidifica, fata ti se cimenteaza intr-un zambet fortat, complezent, gata la orice moment sa indeplineasca ordinele, protestand in faza intermediara, complet servil catre finalul procesului.

Doar aerul de afara te ajuta sa-ti recapeti constiinta martelizata si iti e tare ciuda, mai mult ca orice de faptul ca afara incepe sa se insereze iar vantul bate rerevoltator,ravasindu-ti buclele minutios aranjate.

Sursa poza: Brazil film

Liniste.

IMG_9316

Putine sunt experientele care-ti hranesc sufletul si la care te gandesti in momentele de respiro. O astfel de experienta a fost intalnirea cu muntele. Acolo sus pe creasta lui, sub cerul  innorat pe care il puteai atinge daca te urcai pe varfuri si intindeai batul de ski spre cer am facut cunostinta cu mine. Am intrat cu smerenie in spatiul  vast, aspru, stravechi, unde toate simturile erau alerte. Ochii te dureau de atata privit, picioarele nu le mai simteai de la atata urcat, plamani se umflau in tine de la atata aer purificat pana la molecula unde nu se simtea firicel de noxa, auzul iti era ascutit, iar in tacerea monumentala auzeai cum respira muntele. Si nu e de mirare ca gigantii de piatra au inpirat atatea povesti populare, fiind temuti si  locuiti de creaturi fantastice si besti nocturne.

IMG_9293

Savoie, Chartreuse, France

Intr-adevar, acest tinut necunoscut in care omul se aventureaza pentru a-si masura puterile cu enormitatea pamantului este impregnat de mister. Inca din primele secunde de vietuire in preajma lui, isi impune legea, eul tau dintr-o data se ajusteaza la scala inalta a acestuia, se strange tot mai mult, se contracta pana ce ajunge a fi un punct in spatiu ca punctul de creion pe coala alba. Si nu poti sa te plangi ca esti doar o simpla faptura ce depinde de voia muntelui, pentru ca teritoriul ala nu este al tau, nu-ti apartine asa cum se intampla cu gradina din curtea casei. Iarba, florile, vegetatia, nu depind de tine, ba din contra roaga-te sa nu se intoarca impotriva ta pentru a-ti ingreuna coborasul. Elementele naturii exista in voia lor, pretutindeni, in cele mai austere locuri si este un sentiment bizar sa simti cum omul este un invitat in acela spatiu, ca popasul lui este permis de acei Ents ai inaltimii care te sfideaza cu privirea si care-ti impun respect.

IMG_9302

Savoie, Chartreuse, France

Este vorba despre niste sentimente foarte rare care te fac sa-ti evaluezi intreaga fiinta, sa-ti moderezi vanitatea si sa cultivi smerenia. Muntele te face sa te indrepti spre tine, sa te increzi in  puterile tale, pentru ca numai asa ii poti rezista, iti rasplateste efortul ascensiuni cu o vedere magica de o splendoare divina, in care te pierzi total, tocmai pentru ca sesizezi pentru o secunda ca tu nu contezi acolo, ca esti prea insignificant. Iar experienta asta de pierdere in spatiu, in universul care cuprinde tot ce exista, am mai simtit-o o data. E aceasi ca atunci cand te aventurezi in mare, si plutesti in calmul ei ce face ca cerul si marea sa se intalneasca. Plutind intre doua spatii, te invadeaza o teama originara de a nu te rarefia odata cu aerul, de a nu-ti pierde gandurile, reperele, de a nu te rasfira in frumusetea universului. Este o experienta profunda pentru spiritul uman, unica in intensitate si necesara in acelasi timp pentru cunoasterea de sine, pentru noi, „pelegrini ai mortalitatii, calatorind   intre orizonturi de-a lungul mariilor eterne de spatiu si timp” ( Henry Beston).

IMG_9294

Savoie, Chartreuse, France

O adevarata lectie de umilinta din partea naturii, care desi salbatica, stie cum sa-ti potoleasca spiritul agitat, atunci cand accepti diferentele dintre voi. In plus, realizezi cum natura este sinonim cu viata, si ca misiunea ei  este una dintre cele mai idealiste si poetice, aceea de a invinge moartea, de a fertiliza tot ceea ce este considerat sterp, pietros, desertic.

 

 

Luni, Muma Padurii

Capul in cur, ochii semideschisi, urechile aud doar sforaitul din capul meu. Dimineata de luni cu chinuri si cu vaiete, cu sperante lesinate sub linia de start.

De ce luni este atat de detestat? El care reprezinta inceputul saptamanii, THE BEGINNING, inceputul surprizelor, experientelor, trairilor grele, fara indoiala. El este cel care da tonul, ne impinge de la spate sa ne ridicam din pat, sa ne incepem ziua de munca sub toate formele ei, de la distribuitorul de fructe in piata la CEO – firmei Apple. Luni este nefiresc, este impunere, obligatie, presiune, teama, angoasa, examene, reuniuni. Este acel moment de vid din capul tau pe care trebuie sa- l umpli cu ceva. Este babouska ce vrea sa te scoale din creierul noptii sa te duci la scoala. Luni este haosul supus la lege, regula, ordine. Este acel moment cand petrecerea din ajun ti se pate ca s-a petrecut intr-un alt eon,  pentru ca ofiterul de serviciu, Luni, te cheama sa-ti servesti patria. Iar patria esti tu. Este inceputul in care te servesti pe tine cu sarguinta. Cand ti-se cere sa fii responsabil, productiv, organizat. Luni nu glumeste, din contra maraie la tine de nu te supui. Fratele lui, vineri, este mai permisiv, mai cool, mai chill, mai inclinat catre dezordine, cu parul ravasit si spirit liber. Luni, in schimb face prezenta de dimineata, te taxeaza de nu esti prezent, iti da remuscari, angoase, fiori pe coloana vertebrala.

Dar in ciuda rigurozitatii, luni este cel care are un plan pentru tine, este antrenorul tau. Vrea sa fii eficace inca de la inceput. E cel care a vazut un potential in tine si vrea sa ti-l realizezi. Sunt multi care-I dau de furca, care sunt potrivnici regulilor. Dorm pana tarziu, au mintea goala, plimbareata prin alte zone si universuri, cei care sunt aliatii lui vineri si acolitiilor lui.

Dar luni nu pleaca, nu se da batut, rezista, e acolo, te motiveaza, da din picioare, iti urla in ureche de-ti tiuie, este nerabdator sa faci ceva, sa-i arati ca- ti pasa de tine, ca vrei sa-ti realizezi planurile.


Este obositor, stresant, intransigent uneori, dar fara luni vineri nu ar exista. Zilele saptamanii sunt o exchipa ce ne tin in sah, sub supravegherea lor cu scopul de a ne realiza ceea ce ne-am propus. Chiar daca e opus lui luni ca si caracter ( mai relaxat, mai asezat), vineri este complementar lui luni, te rasplateste pentru eforturile de la inceputul saptamanii.

Si acum ca mi-am lamurit dilema, iar ochii mi s-au mai deschis, ma duc sa beau o cafea cu Luni, dupa ce ne-am tipat unul la altul nemultumirile. Dar tot ma gandesc sa-l desfiintez.

La Grande Bouffe sau cum sa te sinucizi prin placere?

Una dintre functiile cinematografului este sa ne distreze. Pentru unii este un sport care se practica in timp ce merg la mall. Cumpara o punga super seize de floricele, o coca-cola de aceasi marime  (csa nu fie contrastul prea mare, nu) ne labartam pe un scaun din acela stil fotoliu, iar intunericul salii ne serveste de paturica calduroasa. Filmul incepe. Ne pironim ochii la ecran si ne asteptam sa ne tavalim de ras la o comedie romantica, burleasca sau la un film de actiune cu cascadorii, arte martiale sau alte subiecte de uz leger. Odata ce suntem bine dispusi in cest univers  de buna-stare, confortabili asezati, rontaim la floricele si sorbim cu paiul din mini -tanculetul acela de coca- cola. La sfarsit, iesim satisfacuti, zambareti, exclamand ” waw, ce film bun, mi-a placut”, palpandu-ne burta si ea la randul ei satisfacuta. Film de consum limitat.

Sa ne imaginam un lucru. Mergem la cinema si alegem” La grand bouffe” un film despre mancare, care va sa  zica. Ne cumparam aceleasi floricele mari, aceasi dragalasa coca-cola si ne acoperim cu paturica de intuneric. Doar ca de data asta, pe masura ce filmul avanseaza ne simtim cumva inconfortabili. Sa ne uitam la acei domni absurzi in comportamentul lor, cum se imbuiba cu mancare, cum copuleaza, cum trag parturi pe acorduri de pian, cum isi petrec toata ziua intr-un plictis paradoxal intre placere si dizgust.

Omul este mult mai complex decat atat, ne zicem. Fiinte rationale, senzuale, cu pielea fina.  Nu suntem asa, negam acea stare a lucrurilor. Materialitatea corpului, carnalitatea obscenitatea lui, placerea organica de a manca, copula si defeca sunt o lama taioasa.  Festinul nevoilor pamantesti ne sochiaza, ne repugna. Mai putem sa mancam floricele in fata unei astfel de realitati crude? Probabil ca da, vrem sa ne distantam cumva de acest disconfort, sa privim in alta parte, sa nu ne lasam impregnanti de uratenia corpului. dar sigur vom simti cum ne zgarie pe gat raceala acetui film.

Filmul la vremea lui a fost creat in spirit de fronda impotriva spiritului burghez si criticat pana la sange. Insa nu ar fi stranit o astfel de reactie de a-l  biciui pe realizator, daca nu am fi luat act de cunostinta de o realitate greu de tolerat. Corpul este idolizat pentru frumusetea lui, socializat, obiect de tabuu. Este clar ca filmul nu ne-a lasat indiferenti iar atunci cand filmul ne pune in fata o astfel realitate rece si directa, reactia este sa ne aparam prin negare.

Corpul este folosit ca o metafora pentru zadarnicia existentei, pentru injustitiile care se probaga. Indepliind mai multe functiunii, printre care cea de vector de placere, placere in sensul erotic al termenulu, ajungem sa fim slujitorii ei. Iar placerea dusa la extrem este vanitate, egoism, injustitie la nivel social. Poate ca asta resimt cei patru domni izolati intr-o casa boema, locus al nebuniei, al placerilor lumesti in plina societate. GREATA FATA DE SOCIETATEA BURGHEZA. Retrasi, fara contact cu exteriorul, acestia se dedica epuizarii vitalitatii corpului prin exces de mancare. Comit suicid social.

Filmul isi gaseste un punct comun cu romanul existentialist „Greata” de Jean  Paul Sartre. Protagonistii filmului, oameni educati ( Marcello, Philippe, Michel, Uho) resimt aeasi  greata ( la nausée)  resimtita in roman la nivel ontologic, redata aici prin comportamentul scandalos, prin excremente, ragaieli si emisii gazoase. Greata fata de societatea de consum care consuma doar pentru placerea personala, ( consommer pour conommer) din inertie, ca forma de socializare, ca mod de afirmare al statutului, greata fata de diferenta sociala dintre cei bogati care plesnesc de prea mult plin, dedati consumului nelimitat, necontrolat si risipei fara simt etic si cei saraci, victime ale desfraului consumerist care mor de foame. Greata fata de vidul existential ce musteste in fiecare dintre noi, si pe care vrem sa-l umplem prin cumparaturi compulsive, sexul lipsit de sentimente, relationare cantitativa, goana dupa bani si bunuri.

la-grande-bouffe

Decadenta corpului, redus la simplele functii vitale, dormit inghitit, sex, excremente, isi gaseste eliberarea in moarte. Corpul mort, ajunge carne depozitata printre carnea de porc, in lada frigorifica dupa cum ilustreaza corpul mort al lui Marcello. Peste toate acestea planeaza frumusetea corpului Andreei, candoarea ei renascentina, corpulenta ei erotica, neprihanita atemporala redata prin cadre de tip reveric. Faptura angelica, prin caracterul ei preocupant, femeia care nutreste, faptura luciferica prin dedarea la jocuri erotice, Andreea intruchipeaza femeia complexa.

images

La Grande Bouffe, satira la adresa societatii, sochiaza prin caracterul scatologic, dezinhibat, repugneaza prin raceala metalica cu care pune in evidenta materialitatea corpului din care deducem „un mal du siècle” contemporan cu societatea de consum, resimtit la nivelui corpului, si redad in mod grotesc sub forma de emisii de gaz, vomitari, moarte.

Implicati in film, ceea ce experimentam este un fel de schizofrenie a spectatorului. Suntem confruntati cu o realitate prea cruda, prea directa pe care omul modern, burgez vrem sa o ascundem prin enterteiment lejer, intentie aratata prin floricelele si coca-cola.

O lista de cumparaturi, un arhitect si un moment de prezenta

Nu imi doresc sa fac apologia lucrurilor simple si generale, de multe ori sunt doar reflectii de nu gaunoase cel putin superficiale. Gandirea critica nu tolereaza asa ceva, vrea sa despice firul in patru. Insa ccea ce este surprinzator este faptul ca uneori ai un fel de feeling care se manisfesta printr-o viziune clara asupra a ceea ce simiti a ceea ce esti si ar trebui sa fie, fara sa te folosesti  de taisul gandirii. Acest feeling care separa marea in doua, te umple de o energie neinchipuita. Te simti ca un corpul lui Einstein,cand ai revelatia faptului ca lucrurile pot fi si altfel de cat au fost aranjate.

Un astfel de sentiment a plecat de la o lista de cumparaturi. Ma gandeam la cat de usor ne vine sa listam, sa dam glas nevoilor bazice de hrana, siguranta sau de stima: avem nevoie de paine, lapte, carne, o pereche de pantofi noi, de un telefon smart, de  un job etc si cum alte nevoi ce tin de domeniul sentimentelor au fost pur si simplu ingropate in noi, incat preferam sa ne inghitim limba, sa ne cada dintii  mai degraba decat sa le pronuntam. Nu o sa auzi pe nimeni strigand prin casa, ca si cum si-a amintit ca are nevoie sa cumpere ceva: oh, am nevoie de iubire in viata mea sau am nevoie sa ma confesez prietenei mele si sa-i spun ca-mi cer iertare pentru ca ne-am certat, sau ar trebui sa-i spun cum ma face sa simt. Nevoile sentimentale le tinem pentru noi in custi si se intampla sa pierdem cheia.  Le-am uitat inchisei iar noi am devenit absconsi, tenebrosi, fricosi, precauti si  tacem malc.

Inteleg aceste mecanisme de protectie, ma gandesc doar cum am putea functiona diferit. Daca suntem arhitectii propriei vieti am putea acum sa vrem sa functionam altfel. Dar, se pare ca ceea ce a fost de asemenea construit inainte de a realiza propria capacitate de a ne construi, cantareste greu si poate fi considerata baza a ceea ce suntem ulterior. Potentialul  ni-l putem descoperi doar prin a incerca a fi  cea mai buna varianta a noastra.

Si cum ajungem sa ne dam seama cand am atins cota maxima de potential? De unde stiu ca ceea de acum este varianta mea cea mai buna? Prin raportare la trecut as raspunde, sau inventariind rezultatele. Insa daca in trecut eram o varianta nu tocmai reusita a mea cea din prezent, la acel moment ma consideram cea mai buna varianta a mea, iar acum dupa ce am rupt foi din calendar si eforturile mele s-au dublat, consider ca ceea din trecut nu a fost nicicum cea mai buna varianta a mea pentru ca am atins o alta varianta a mea mult mai inalta, in acest punct 0. Si daca ratam? Daca avem un parcurs linear, impecabil si din etapa in etapa ne construim tot mai inalti si potenti, iar la un moment dat din prea multa infatuare de sine clacam si toata constructia nosatra este demolata? Ce se intampla cu ceea ce am fost? In cazul cel mai probabil se duce pe apa sambetei.

In cazul acesta cred ca trebuie sa constientizam ca doar distrugand putem construi, ne putem inova vietiile ca un autentic arhitect. Iar ceea ce are importanta este constiinta faptului ca in momentul prezent construim si demolam ceva, ca un Manole care se repeta si traieste peste veacuri.

Panza lui Penelope

Intr-o camera cu vedere spre strada, in intunericul ce nu lasa sa se vada decat umbre de oameni pe pereti si formele obiectelor decorative, la o masa sta o batrana, in scaunul ei subrezit de trecerea anilor. Nu pare foarte rezistent, iar cand batrana se ridica, acesta scoate sunete prelungi de chin si jale. O persoana in toata puterea oaselor s-ar prabusi pe acest scaun vechi, insa pe batrana o tine. Este usoara, piele si os. Daca ai impinge-0 cu varfu degetului s-ar darama intr-o adunatura de oase. Era o femeie in toata puterea, insa cursul intern al vietii a erodat-o, a micsorat-0. Acum  toata existenta ei se rezuma la acel  scaun vechi, asezat in fata unei ferestre cu cortinele trase.

In camera tacere. Din cand in cand mai razbate printre peretii scorojiti cate un sunet de masini , cate o voce de om. Pentru unii viata se misca. Pentru ea viata a anchilozat. Unii traiau experience senzationale, calatoreau, se iubesc, se confesau, isi declarau iubir, prietenie eterna, instantanee de cuvinte gesturi, fapte. O lume de mari emotii, bucurie, tristete dezamagire, ura, regrete, ea doar le cauta in trecut. Oare le gaseste? Sunt acolo sa o linisteasca in miezul intuericului? Sa-I umple sufletul acela sufocat, fosilat in cutii osoase?

In fata acelei cortine se proiecteaza toata singuratateape care un om este in stare sa o simta. In panza neagra, prafuita   s-au adunat toate regretele unei vietii traite in umbra, repulsie, tacere si teama. De -ai fi scutura-o ar fi ca o cutie a pandorei deschisa. Batrana priveste la panza inegrita, cu o privire fixa,pierduta,transparent a, iar in ochii ei se zareste o umbra de lacrima. Da sa o stearga cu varful batistei, dureaza atat de mult sa-si miste bratul, incat gestul nu-i aduce nicio consolare. Lichidul  se usuca pe obrazul uscat, fara mangaiere.

Orele trec lent. Oricum ceasul de pe peret nu mai indica timpul care trebuie. Cui ii mai foloseste acum?

Usa se deschide de 2 ori pe saptamana. Femeia de serviciu îi face curat prin casa, rapid fara prea multa meticulozitate, pentru ca batrana nu vrea sa i se stearga praful, nu vrea covorul aspirat, geamurile sterse. Doar  asternuturile schimbate.. Nu vrea sa i se strice  ordinea haotica din camera ei. Praful  ascunde,se depunde si se va depune mereu. La ce bun sa-l stearga? De mancat, mananca putin. Stomacul ei ca si alte organe, nu mai digera orice, iar supa este tot ce tolereza. O supa care, miraculos ii tine de foame. Supa de spital, dietetica, unde legumele plutesc dezperecheate in lichidul aproape transparent.

Orele trec greu. Se sparg in minute iar minutele in secunde. Cu greu isi duc cadenta catre infinit. S-au prins in aerul cleios. Batrana sta toata ziua si priveste panza neagra. Uneori ii mai scapa un suspin, sau un strigat ca si cum o doare ceva. Se aude ca intr-o pestere, asutit, si fara ecou.

Sunt zile cand se uita la panza si rade isteric. Isi aminteste momente de ocazie de fericire. Sau un fragment dint-o carte citita sau un sarut dintr-un film vazut. Scurte momente cand s-a simtit ea. Ce a facut cu ele? De ce nu le-a dat aripi si nu le a integrat in corpul ei ca sa creeze un organ,  sa-I pulseze viata in vene, sa o întareasca, sa o apere de momentul asta.

Fata i se schimonoseste atunci. Intunericul se strecoara prin miciile interstitii, iar camera si formele ei se ineaca in intunericul de zmoala al noptii. Pana maine, cand va pierde din nuante.

Alice and the hole

Buda este un loc de reflexie. Nu, nu acel Buda static, marele intelept. Desi analogia intre toaleta si buda nu este una chiar arbitrara. Scaunul de WC in intelepciunea lui statica sta si cugeta la fundurile care il omageaza zilnic. Marturisesc ca cele mai inflacarate idei le-am avut pe buda. Cele mai docile amintiri, tot acolo. Cele mai multe raspunsuri mi le-am dat cand am relaxat cele doua parti de grasime rotunde pe cercul oval al tronului mizerii. Nu imi explic cum. Probabil ca in acel moment de relaxare, cand  sfincterele se deschid pentru a expulsa fecala ca pe un copil cand cocolosu atinge apa de toileta se naste si ideea

Asa mi-a venit sa scriu azi despre gauri,stand pe buda cacad.  Pentru ca daca tot sunt somer din 24 in 24 de ore macar sa omor un pic plictiseala cu ceva science fiction.

Se facea ca eram mica iar dupa ploaie ma plimbam prin curte. In mijlocul curtii exista un put, pe ai carui pereti daca te sprijineai si te aplecai puteai vedea vidul si a lui suprafata lucioasa. Pana in jos erau ceva metrii, iar eu ma simteam absorbita de acea gaura ca imi venea sa sar acolo sa vad ce se intampla, unde pic, in ce univers ajung. Ma imaginam acolo zabandu-ma sa ies, tipand din tot rarunchii, neauzita de nimei in linistea zilei de vara. Asa ca m-am potolit, iar de sarit in put m-am temut.

Insa mi-am gasit un alt surogat. Gaura de Wc. Imputita. Urat mirositoare, viermii colcaiau in ea. O cutie dintr-un lemn batut de ploaie si de vant, subrezit de atata vreme. Deschideam usa, calcam pe podeaua de lemn cu mare grija, sa nu cumva sa cad. Ma uitam cu scarba fugitiv printre blani la ce se afla sub blana, lava de rahat incalzita de vara torida, inghetata iarna si imi era teama sa nu ma fac de rahat acolo.

Mai tarziu, am inceput sa sap in pamant. Si scotoceam in spatele casei dupa chestii ascunse. Comori misterioase. Intr-o zi am gasit un inel ruginit si am fost mega fericita. Misiunea mea era indeplinita.

Gauri si gauri. Gauri adanci, pline cu noroi, apa sau nimic Gaura de mort, gaura de plante, orbitele ca doua gauri, gauri pline, gauri goale, gauri vase comunicante spre ceva de care ne temem, care poate fi salvare sau pieire, moarte sau transformare.

Cand nu ai job…

Liniste in casa. Nimeni. Dimineata incep prin a-mi bea cafeau. Dau peste niste croiasante. Wow, ca alea umplute cu fineti sau cu crema de caca-o sau mai stiu eu ce alta compozitie cand eram mai mica. Ma astept sa le savurez crema. Atac croasantul direct la corazon. Il rup in doua si atunci aud  un fasait de sticla de pepsi desfacuta. fffff! Crema nu era acolo!!! Cum, ca in amintirea mea era. Invatatura: viata de adult nu este asa cum te astepti. Este plina de dezamagiri, si mici rautati pe care doar cu multa rabdare si tarie ( 50% alcool pentru unii si altii) le poti depasi. Nu-i deloc asa cum ti-o imaginezi.

Si atunci imi pun intrebarea cand mortii ei de viata am inceput sa ma simt adult. Pai atunci cand vocea aia din capul tau a inceput sa te preseze. Vocea aia care ti spunea cand erai mic: trebuie sa invetii sa ajungi cineva, sa te faci avocat, asa cum vroia tata, probabil ca sa-l poti scoate din probleme atunci cand incalca legea in picioare. Pfoaa!! ce bucurie trebuie sa fi fost in capul lui, imaginandu-si ca fiica-sa, avocat s-a facut si ca acum poate bea cat il tine gastrita la volan, busiind masini ca in balci si eu, eventual fie pledand in favoarea lui in justitie, fie scotandu-l din rahatul de belea intinzandu-i un pachet de banii ca sa se sprijine. Ia tata, tinte bine de banii astia!

Si te pui pe treaba, te responsabilizeaza vocea aia. Pentru ca vezi ca ai tai, niste bieti amarati, si ei se tara prin viata ca soparlele si se bazeaza pe tine sa le faci rost de niste picioare, sau eventual sa ii legi de gat si sa-i tragi mai departe. Am vazut asta si m-am pus pe invatat. Si am invatat. Insa ce am invata nu m-a ajutat la cum sa nu primesc palme de la viata. Pentru ca a venit momentul sa-m caut job. Iar din motive care sunt mai mult sau mai putin de inteles, acestea nu prea imi cad la picioare si nici eu nu ma lansez cu toata bucuria, ca la vederea unui cadou mare si fain impachetat,  sa le imbratisez. Pentru ca acum pun la indoiala ceea ce am invatat. Si partea aia cand ti se spune ca daca ai carte ai parte, este o mare pacaleala. Nu ai parte nici daca ai carte. Ai parte daca esti increzator in tine, stii sa faci cel putin un lucru bun,esti sarguincios si ai relatii.

Noi astia care nu stiu sa faca nici macar un lucru bine, care au niste cunostinte rasfirate pe ici pe colo, acesti colectori de cunostiinte,buni la toate si nimic acestia sunt pacalicii vietii. Ei sunt cei care nu au job. Cand nu ai job nu cantaresti mai mult decat o ciapa degerata in fata celorlati, mai ales a parintilor.

Cand nu ai job te scrutezi pana in adancu inimii si inti pui intrebari de genu: de ce nu am job, cand voi avea si eu un job?

Cand nu ai job te urasti mult, te iubesti mai putin si apoi din ce in ce mai mult ca sa nu-ti tai venele.

Cand nu ai job incepi sa manaci compulsiv ca sa umpli vidul ala care te aspira treptat, treptat. Ajungi la sursa, si pac! Se pune capacul. Inchis.  Tortura nonstop.

Cand nu ai job te perpelesti sa gasesti o maniera pentru a gasi un job de negasit.

Cand nu ai job pierzi tot funul de afara. Nema concerte, iesit in oras. Viitorul suna sumbru.

Cand nu ai job incerci din toate puterile sa speri ca vei avea unul si toata energia se duce pe speranta.

Cand nu ai job nu poti sa ai vacanta pentru ca tu o ai 24 din 24, 365 zile pe an.

Cand nu ai job imaginatia incepe sa se acelereze si te imaginezi in cele mai inalte functii si in cele mai tari joburi in viitor.

Cand nu ai job iti doresti sa ai unul iar dupa cel a iti dai seama ca it sucks in cel mai puhav mod si vrei din nou sa fii somer.

Cand nu ai job incepi sa te victimizezi: oropsitul sortii, bietul de mine!! cazi in depresie si vegetezi

Cand nu ai job iti propui sa mai incepi o facultate, una practica, matematica si informatica aplicata in finante si bussiness inteligent.

Cand nu ai job consumi mai mult curent iar calculatorul tau o sa fie kaput de la doar  trei luni de la cumparare pentr cat de mult l-ai folosit

Cand nu ai job esti la ora cu postarile  si cu scrollul pe facebook si visezi sa faci o cariera in social media.

Cand nu ai job invinovatesti pe toata lumea ca nu ai unu. Pe parinti ca nu au avut gena de Einstein  sa ti-o fi transmis-o si tie sau studii in finante ca sa te fi trimis  la Oxford, apoi pe tine pentru ca nu ai fost destul de inteligent sa faci ceva mai mult din tine de un sac de gunoi, si apoi sistemul, criza economica si universul

Cand nu ai job la intrebarea ce faci vei raspunde prin: imi caut un job. Vei ajunge atat de predictibil incat nici asta nu o vei mai primi.